Ascult, cu aceeaşi atenţie ca şi anii trecuţi, ştirile venite pe calea undelor, pe internet, la televizor sau radio, despre ploi şi inundaţii. Câteodată mi se pare că sunt informat despre începutul a ceva ce înseamnă sfârşitul. Potop de ştiri despre potop. Ploaie de ştiri despre ploi.
Dar, dacă stau să mă gândesc, acelaşi sentiment de „sfârşit” îl aveam şi anul trecut, şi acum doi ani, şi cu trei ani în urmă. De fapt, în fiecare an am experimentat senzaţia neputinţei în faţa forţelor naturii dezlănţuite ca într-un blestem asupra noastră. A oamenilor. O repercusiune – se zice prin mediile populare – a necredinţei, a vinovăţiei umane. A răutăţii oamenilor reflectate de divinitatea supremă...
asupra lor. Greşit. Judecata celor din popor, altădată sănătoasă, pare să degenereze, să sucombe, atacată de viteza cu care este bombardată de ştiri negativiste, de pesimismul presei, şi de ritmul din ce în ce mai accelerat, în care e lovită de greutăţi, de necazuri, de calamităţi.
Mitul vitejiei românilor, legendele despre curajul istoric al eroilor neamului românesc, al oamenilor simpli transformaţi ad-hoc de evenimente în personaje de poveste… dispare în ceaţa prezentului, în fumul incertului viitor, nu prea optimist prefigurat de analiştii de profesie monitorizaţi, exploataţi, interpelaţi de toată lumea, şi prezentaţi publicului ca pe nişte profeţi atoteştiutori – analist politic, social, cultural? – profesii false, inventate pentru nişte oameni cu indisponibilitate ascunsă pentru o mână de ajutor real la repunerea pe picioare a României; analiza este parte integrată a oricărei profesii şi nu este o meserie de sine stătătoare, după cum un profesionist nu este complet dacă nu stăpâneşte bine şi analiza – dar asta este deja altceva – spuneam că aceşti analişti ne sunt mereu prezentaţi ca fiind hăruiţi cu darul prezicerii, cu toate că prezicerile lor n-au nimic de-a face cu adevărul, cu realitatea şi sunt atât de subiective încât slaba lor aplicabilitate în practică este neînsemnată, nedemnă de luat în seamă. Toate marile strategii concepute în scopul renaşterii României, bazate pe rapoartele analiştilor, au fost greşit planificate, şi asta cu toată geniul strategilor, al analiştilor, al executanţilor – oare de ce?
Revărsarea apelor atunci când precipitaţiile depăşesc valorile obişnuitului sunt fenomene cât se poate de normale, de previzibile şi foarte uşor de controlat atunci când inteligenţa face echipă bună cu inovativitatea, hărnicia, cu inspiraţia. Construcţii de diguri, baraje, stăvilare, acolo unde sunt posibile, ori strămutarea celor afectaţi de inundaţii pe pământuri mai sigure, sunt soluţii viabile şi au fost aplicate întotdeauna cu succes. De ce nu se aplică şi acum? De ce nu s-au aplicat de la bun început? Răspunsurile sunt simple: pentru că nu a existat nici un interes pentru stoparea fenomenului! Nici din partea autorităţilor – care consideră convenabilă situaţia de-a plăti ajutoare pentru sinistraţi an de an sau, poate de mai multe ori pe an, din fondurile ţării, decât să facă o investiţie inteligentă şi să oprească o dată pentru totdeauna ameninţările naturii, şi nici locuitorii din zonele respective nu sunt hotărâţi să pună mâna la treabă, să ceară, dacă văd că nu se iau alte măsuri, alt teren în schimbul celui cu risc ridicat de inundaţii…
Poezia sinistraţilor o auzim în fiecare an, cum spuneam, cel puţin o dată. Jurnalişti consacraţi au grijă să treacă subiectul de maxim interes şi maximă urgenţă prin perimetrul atenţiei noastre de amatori de neobişnuit. Câte unii ziarişti, cu exces de zel, fac greşeli de exprimare; într-un articol, cineva consemna cu titlu de editorial, că „… agoniseala de-o viaţă a ţăranilor […] dispare la prima viitură”. Asta era odată valabil, acum nu mai este. Nu mai este pentru că victimele sunt mereu aceleaşi şi „agoniseala de-o viaţă” dispărută „la prima viitură” e, de fapt, ceea ce-au realizat „ţăranii” de la ultima viitură încoace, de la ultimul ajutor pentru sinistraţi primit prin nemărginita grijă a statului român pentru victime.
Apoi „simpatia” autorităţilor faţă de victimele calamităţilor naturale, mult mai crescută sub aspect politic decât ca simţ civic, ar trebui să ne dea de gândit. Păi da, altfel „dă” la alegători un candidat care a fost văzut stând cu lopata – sau cu altă sculă (!) – în mână pe un mal inundat din cine ştie ce sat de pe vale, decât unul care se dezmiardă în căldurica fotoliului său din biroul de reprezentant politic al circumscripţiei care l-a ales în foruri înalte! E altceva! Dar nu întâmplător am spus „stând”; am folosit cuvântul din respect pentru adevăr, şi „stând” este, aici, la locul lui; politicienii nu ştiu ce trebuie făcut şi, dacă s-ar apuca să ajute, probabil mai mult ar încurca. Dar puteau la fel de bine, în acest caz să stea acasă, liniştiţi, fără efortul de a(-şi) ţine scula în mână în mijlocul apelor dezlănţuite şi chiar cred că dacă n-ar avea interesul să-şi construiască sau să-şi menţină imaginea publică, ar sta, bine-merci, acasă sau la birou, că e mai confortabil.
Politicienii par, în general, nişte indivizi complicaţi, măcinaţi de interpretări şi de adevăr, care fac eforturi uriaşe ca să se păstreze mereu obiectivi, corecţi, justiţiari. În particular, majoritatea nici măcar nu se mai chinuie să-şi ascundă adevăratele intenţii de înavuțire personală pe spinarea poporului. Nu ştiu dacă e o lege scrisă sau una orală, aceea că politicienii trebuie musai să fie oameni de afaceri, bogaţi deja, care să fie în stare să şi finanţeze partidul căruia i se alătură şi campaniile la care acesta participă. Păi de aici pleacă totul, şi în primul rând gradul lor de manipulare; aceşti proaspeţi politicieni, având averi şi, probabil, şi „păcate”, sunt mai uşor de manipulat decât un politician fără avere, pe care n-ar avea cum să-l şantajeze, el neavând mai nimic de pierdut. În plus, acesta ar putea avea şi o optică diferită de cea obişnuită în clasa politică, mai apropiată de popor, ceea ce ar însemna un dezastru pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu