Viaţa ne joacă feste şi, dacă o nenorocire nu vine niciodată singură, la urma urmelor nu văd de ce în cazul festelor s-ar face derogare de la regulă. Aveam eu nişte presimţiri neclare încă de pe acum o săptămână, ceva în genul viziunilor, cu toate că sunt departe de-a fi vizionar în viitor. Pe ecranul tulbure văzut cu ochii minţii apărea difuz centrul istoric al „capitalei culturale hunedorene” – al Orăştiei, ce mai – populat cu tineri purtând pancarte cu sloganuri, fireşte, indescifrabile şi, vag, foarte vag, parcă un miros amestecat de cunoscut şi necunoscut sugera o sărbătoare în stilul decibelilor specifici tradiţionalelor… campanii electorale.
