Virgil-Liviu Sabău (reporter "Vorba" Orăştie)
A fost… Eminescu…
Atunci când plopii îşi flutură coamele în bătaia unui
vânt de primăvară-vară şi, de-acolo, de la înălţimea lor, ne privesc superior,
cu aer de nemurire, atunci când îţi deschizi paginile galbene, cu flori presate
şi urma întipărită galben-aurie, a caietului cu amintiri adolescentine, atunci
când lacrima unui fior necunoscut începe să crească nestingherită, cu toate
împotrivirile noastre, şi creşte, creşte, creşte, plăcut şi dureros către
inimă, atunci când răsare lumina în ochii celor ce ne-au dat viaţă, atunci când
ne trezim, dimineaţa, mângâiaţi de strălucirea firavă a soarelui abia răsărit
şi ne mirăm de distanţele Universului simţind în stomac un gol cam de mărimea
lui… sau aproape atât, atunci când suntem mâhniţi şi ne doare până în
străfundul sufletului de cât de lipsiţi de sentimente sunt diriguitorii lumii
şi constructorii marilor afaceri, atunci când…
Sunt o mie de motive să ne gândim la Eminescu. Şi dacă nu
o facem zilnic, pierdem ceva din splendoarea vieţii, pierdem cel mai de preţ
dar al vieţii: contemplarea a tot ce e frumos a tot ce bun şi cald pe acest
pământ. Dacă nu o facem zilnic rămânem plafonaţi, rămânem mai neştiutori,
rămânem mai neînsemnaţi în spaţiul dintre noi, simple obiecte ce umplu ceva ce
nici măcar nu sunt în stare să înţeleagă; dacă nu reuşim să ne gândim la
Eminescu e de înţeles că suntem copleşiţi de micimea sufletelor noastre, că
suntem mai puţin vii, mai puţin… oameni.
