Unde stă democraţia lui Ponta

     „Mieluşelul blând” – imaginea sub care se ascundea Victor Ponta în campania electorală – în încercarea de-a ne convinge că merită scaunul cel mai înalt din stat, ne pisa la cap cu fel de fel de principii democratice în virtutea cărora, zicea el, ne va putea pune România pe picioare. E drept că pe atunci discursurile sale aveau un sunet cristalin ca apa de izvor şi că, măcar teoretic, mai îndulceau întrucâtva efectele dăunătoare ale crizei amplificată de măsurile de austeritate ale celui ce ocupa locul visat; şi tot dreptate aveau românii, acolo, în cabinele de votare, ridicând cu neîncredere pentru ultima oară sprânceana înainte de-a-şi încredinţa soarta – politic, social şi cum o mai fi fost – unuia dintre candidaţii la ciolan.

     Să fi fost rezultatul alegerilor doar o urmare directă a înţeleptei vorbe strămoşeşti „mai bine îl lăsăm pe ăsta, că măcar îl cunoaştem şi ştim să ne ferim de el” ? Se poate, mai ales că personajul amintit mai sus, abia ajuns la oarece putere, îşi dă arama pe faţă, asemeniea semenilor căţeluşi aşezaţi cuminţi prin băncile parlamentului. Ideea sa de salvare a României stă, nici mai mult, nici mai puţin, în „a se facilita printr-o prevedere constituţională confiscarea maşinilor provenite din infracţiuni”. Va să zică de-aia merge totul prost în ţara noastră, pentru că nu se confiscă maşinile provenite din infracţiuni, şi asta-l doare pe dânsul, să prevadă modificarea asta direct în Constituţie.

Vine Crăciunul !

Turnuleţele de fildeş se află în renovare după ultimul război. Le ştim, fiecare dintre noi le-a visat nopţi întregi, le vedeam aievea cu ochii deschişi larg şi somnoroşi. Acum aşteptăm să vedem dacă am rezolvat ceva din grămăjoara de puncte şi subpuncte prevăzute în (alta) grămăjoara de petiţii. Între timp continuăm să visăm la toate astea. Cu ochii închişi şi sufletul la gura rece a sobei în care mocnesc a moarte ultimii tăciuni politici. Şi trosniturile s-au domolit până la tăcere. Din când în când, câte un vreasc se apucă să mârâie, însă fără ecou, slab şi nebăgat în seamă.

Alegeri, alegeri…

În loc de mire vedem CLASA POLITICĂ şi în locul miresei însuşi POPORUL.

Ca la fiecare alegeri, ne pomenim mereu în aceeaşi situaţie: nu ştim cu cine să mergem, cui să-i acordăm încrederea, toţi candidaţii par nişte mieluşei, drăgălaşi şi cuminţi, ne încântă cu promisiunile lor, şi avem momente în care ne lăsăm duşi de vrăjile discursurilor ca de valurile mării pe litoral. Apar dileme, puncte de vedere, facem scenarii frumoase sau, dimpotrivă, de coşmar, discutăm în contradictoriu până la ceartă şi scandal şi, când să ajungem la un rezultat acceptabil, vine altcineva cu un nou argument “tare” şi ne dă iar peste cap. Fiecare ar vrea să împace şi capra şi varza, adică să voteze cu acela care care corespunde cel mai mult cu imaginea politicianului ideal, politician care, evident, nu există.

Aşa a fost şi la alegerile trecute, aşa a fost şi la alegerile dinaintea lor şi cred că aşa a fost dintotdeauna. Mai frecvent am mers pe ideea că, dacă alegem pe un altul – ăsta va veni flămând şi fură şi ce-a mai rămas moştenire de la predecesorii săi – mai bine să-l lăsăm încă un mandat tot pe actualul ! Din experienţa acumulată de elector de-a lungul timpului această judecată s-a dovedit a fi eronată.
Păi chiar e dificil dacă stai să te gândeşti că electoratul nu are cum şi nici de unde să-i cunoască pe candidaţi; În acceptul poporului candidaţii sunt persoanele împinse în faţă de formaţiunile politice. Candidaţii independenţi, de obicei sunt oameni hotărâţi, gata să facă sacrificii, oameni de afaceri prosperi (…), inteligenţi, credibili, titraţi, etc. Asta până să ajungă acolo, sus, la căldurică. Odată ce se văd în poziţii strategice şi conştientizează cât de mult ar putea câştiga pe lângă indemnizaţiile aferente, nu rezistă tentaţiilor. Cedează, aşa cum cedează copiii când văd dulciuri.
Şi-atunci, ce e de făcut ? Cum ar trebui să procedăm pentru a găsi persoana potrivită pentru a ne reprezenta în cel mai înalt for al ţării ?
Mai mult ca niciodată înclin să cred că politica nu este altceva decât un joc de loz în plic, o tombolă în care nu contează criteriile pe care te bazezi, ci hazardul. Alegerile şi căsătoria se aseamănă între ele şi, amîndouă cu loteria. Ai noroc, ai câştigat. N-ai noroc, mai încerci. Sau ca la promoţii.