Sergiu Nicolaescu sau ceea ce n-ar trebui să ne intereseze

     Sergiu Nicolaescu - personalitatea controversată a acestui început de an, pe posturi publice de televiziune care sunt renumite pentru discuţii ce caută adevărul, un fel de investigaţii mediate ale faptelor unor oameni celebri, a plecat dintre noi lăsând, aşa cum ne-a obişnuit în filmele sale, un suspans dureros, un suspans care se va amortiza cu timpul, dar care, în aceste momente, ne dă senzaţia de gol spiritual şi care, pe oamenii care posedă o doză decentă de bun-simţ, îi face să se ruşineze sau, în cel mai rău caz, le dă o stare de inconfort, o stare de proastă dispoziţie. Nu mai este nevoie să prezentăm creaţia omului care a fost Sergiu Nicolaescu. Am făcut-o atunci când vestea morţii sale ne-a surprins, atunci când aceste comentarii televizate încă nu existau, şi nu existau nici declaraţiile publice negative ale unor foşti colegi, ale unor foşti colaboratori, ale criticilor de film puşi pe desfiinţat;

încă nu realizam ce valori se contestă şi ce scuze pentru afirmaţii discordante şi chiar şocante, se vehiculează în lumea boemă care a constituit peisajul din care a făcut parte Sergiu Nicolaescu. Prin urmare - ca să facem un rezumat - există câteva cioturi care se împiedică de trunchiul stejarului care a fost Sergiu Nicolaescu. Ca şi cum opera şi valoarea lui i-ar eclipsa, le-ar lua lumina şi i-ar fi lăsat pe întuneric, şi acum orbecăie să găsească o cale de ieşire din labirintul în care au intrat singuri.

     Fapt împlinit, incinerarea în locul unei înmormântări creştineşti nu este ceva ieşit din comun pentru o personalitate de talia lui Sergiu Nicolaescu, pentru un artist cu capacitatea sa creativă, şi nu în ultimul rând, pentru un om care a avut şansa de-a vedea şi de-a trăi şi altceva decât ceea ce vedem şi trăim noi, marea majoritate a muritorilor de rând, pentru că Sergiu Nicolaescu nu a fost muritor de rând. Diferitele valori culturale pe care a trebuit să le studieze pentru a-şi putea realiza producţiile cinematografice, culturi cu care a interacţionat, care l-au "ars", puteau să-l influenţeze pentru ca să prefere, ca o ultimă dorinţă, incinerarea. Acest tratament a rămăşiţelor pământeşti ale unui om este, în unele părţi un tratament obişnuit, aşa cum este la noi înmormântarea. Incinerarea însă nu neagă existenţa unei slujbe religioase; lait-motivul creştinesc "din ţărână ne-am născut, ne întoarcem în ţărână" nu poate să contravină incinerării, pentru că cenuşa rezultată, păstrată în urna mortuară sau împrăştiată în vânt, până la urmă se întoarce în pământ.

     Credibilitatea presupusei ultime dorinţe a lui Sergiu Nicolaescu aşadar nu se poate pune la îndoială, asta dacă într-adevăr, Sergiu Nicolaescu şi-a dorit aşa ceva. Foştii colegi, prieteni şi cunoştinţe care l-au întâlnit în perioada premergătoare morţii sale, în încercarea de-a descoperi dacă dorinţa sa a fost sau n-a fost adevărată, aşa cum susţine familia lui, provine dintr-un sentiment de frustrare. Nu este nimic pozitiv în a pune la îndoială declaraţia membrilor familiei chiar dacă această declaraţie ni se pare injustă, iraţională, şi ni se pare aşa datorită prejudecăţilor pe care le avem, datorită obişnuinţei. Cunosc oameni care au participat de nenumărate ori la înmormântări clasice, dar a căror dorinţă este de-a fi incineraţi. Oamenii sunt liberi să-şi aleagă modul prin care să treacă în lumea de dincolo şi tocmai pentru că ei sunt cei ce o fac, noi, ceilalţi nu avem dreptul să judecăm, să infirmăm sau să contestăm hotărârea lor. Este ceva personal.

Sergiu Nicolaescu în "Pistruiatul" regizat de Francisc Munteanu

     Pe de altă parte, se vorbeşte despre sicriul acoperit al lui Sergiu Nicolaescu; acoperit sau nu, actul de-a conduce pe cineva pe ultimul drum este şi rămâne un gest simbolic. Nu mergem ca să-l "vedem" ci ca să fim alături de familia îndurerată şi îndoliată. Practic, ne-am dori ca lumea să rămână cu imaginea noastră cea mai frumoasă, şi aşa preferăm şi noi, cei rămaşi, să o avem în amintire pe persoana decedată. A ne lua rămas bun este doar un fel de-a spune; de cele mai multe ori doar ne gândim la cel decedat, un monolog în gând sau, alteori, cu voce tare; atunci când monologăm "cu voce", inevitabil "facem" spectacol. Iar spectacolul, atunci când nu provine din adâncul sufletului, este o făţărnicie, un fals, o înscenare. Se practică la multe înmormântări, mai ales din partea membrilor familiei, pentru a demonstra celor prezenţi cât de mult au preţuit ei persoana decedată.

     Dar a acuza acoperirea sicriului ca motiv pentru a nu participa la ceremonia de incinerare este, într-adevăr, ceva deplasat şi egoist, pentru că, repet, participarea trebuie să pornească din dorinţa de-a fi alături de familia îndoliată.

Sergiu Nicolaescu împreună cu "Pistruiatul"

     Nu-mi rămâne decât să deplâng moartea unui geniu român - Sergiu Nicolaescu mi-a încântat copilăria şi mi-au plăcut filmele lui şi atunci, şi îmi plac şi acum, fac parte din amintirile mele şi vor rămâne în continuare. Iar aceste discuţii despre viaţa particulară, despre aspectele intime ale unui artist ar trebui să fie interzise în mod public. La moartea artiştilor trebuie să se vorbească doar despre arta lor, despre operele lor, despre ceea ce rămâne şi ne rămâne după ei.

Virgil-Liviu Sabău