A fost… Eminescu…

Virgil-Liviu Sabău (reporter "Vorba" Orăştie)

A fost… Eminescu…

      Atunci când plopii îşi flutură coamele în bătaia unui vânt de primăvară-vară şi, de-acolo, de la înălţimea lor, ne privesc superior, cu aer de nemurire, atunci când îţi deschizi paginile galbene, cu flori presate şi urma întipărită galben-aurie, a caietului cu amintiri adolescentine, atunci când lacrima unui fior necunoscut începe să crească nestingherită, cu toate împotrivirile noastre, şi creşte, creşte, creşte, plăcut şi dureros către inimă, atunci când răsare lumina în ochii celor ce ne-au dat viaţă, atunci când ne trezim, dimineaţa, mângâiaţi de strălucirea firavă a soarelui abia răsărit şi ne mirăm de distanţele Universului simţind în stomac un gol cam de mărimea lui… sau aproape atât, atunci când suntem mâhniţi şi ne doare până în străfundul sufletului de cât de lipsiţi de sentimente sunt diriguitorii lumii şi constructorii marilor afaceri, atunci când…

     Sunt o mie de motive să ne gândim la Eminescu. Şi dacă nu o facem zilnic, pierdem ceva din splendoarea vieţii, pierdem cel mai de preţ dar al vieţii: contemplarea a tot ce e frumos a tot ce bun şi cald pe acest pământ. Dacă nu o facem zilnic rămânem plafonaţi, rămânem mai neştiutori, rămânem mai neînsemnaţi în spaţiul dintre noi, simple obiecte ce umplu ceva ce nici măcar nu sunt în stare să înţeleagă; dacă nu reuşim să ne gândim la Eminescu e de înţeles că suntem copleşiţi de micimea sufletelor noastre, că suntem mai puţin vii, mai puţin… oameni.

În Bucovina e furtună,

S-a năruit în cer pământul,

În umbră nu mai bate vântul,

Doar nor cu nor, aici, s-adună

Când, pâlpâind, candela-şi stinge

Tot zăduful în lumina

Unde o pereche plânge:

Cătălin şi Cătălina…

Noaptea paşii îi îngână,

Clipind, stele cad. Pădurea

Se adună-n glas de-aiurea

Şi-l îndeamnă să rămână…

El… iar tace… iar cuvântă,

Ram pe ram căzând într-însul

Şi-n cărarea ce se zvântă

Calcă podidindu-l plânsul…

Încă-n codru se mai cântă,

Nunta-i nu s-a terminat

Şi, de n-o fi cu bănat,

Mai avea a ţine încă

Înc-un veac…

Şi mai blând apune vântul

Pe o piatră-mpărătească

Ce-i mângâie trist mormântul

Străjuit de floare-albastră…

 „Plângându-ne poetul”

Virgil-Liviu Sabău, iunie 1989

Orăştie, la 15 iunie 2013