Lumina şi întunericul în momente de tristeţe

Virgil-Liviu Sabău, reporter "Vorba"

     „Oricât de bine ar merge lucrurile la un moment dat, se poate întâmpla ceva care să dea lucrurile peste cap” spune una din legile lui Murphy. Nu se poate să rămâi mut şi surd atunci când 18 persoane mor într-un stupid incident petrecut în Muntenegru. Este de neimaginat tragedia prin care trec familiile celor ce şi-au pierdut viaţa acolo, este de neexprimat în cuvinte câte vise, proiecte, câte iluzii s-au spulberat în fracţiunea de secundă de care a fost nevoie pentru ca toate aceste vieţi omeneşti să-şi piardă continuitatea şi să treacă în neantul nefiinţei. Mi-e greu să-mi imaginez întunericul celor ce-au murit şi iluzia de lumină a celor care au
supravieţuit, spaima pe care-o trăiesc în urma căderii în gol a autocarului. Vor trăi, probabil unii dintre ei, cu sentimentul unei vinovăţii incerte – vinovăţia supravieţuitorului – pentru tot restul vieţii. Mie mi se pare absurdă întâmplarea de-a trăi aşa ceva.

     Cu toate că nu se poate trece cu uşurinţă peste mulţimea de nemulţumiri apărută după eveniment, nemulţumiri legate de comunicarea realităţii din partea autorităţilor şi de întârzierea şi ambiguitatea cu care acestea au luat legătura cu rudele celor care s-au aflat în autocar, consider că drama a depăşit valoarea spirituală a acestor inconvenienţe, şi prefer să mă concentrez pe contrastul dintre momentele „înainte”, „în timpul” şi „după”.

     Lumină – bucurie, frumuseţe, bună-dispoziţie şi, foarte posibil, puţină oboseală, lucruri normale pentru participanţii la o excursie de dimensiunea asta. Apoi – căderea. Momentul în care nu-ţi vine să crezi că trăieşti acel moment, că ţi se întâmplă tocmai ţie, nu ştii exact dacă eşti treaz sau visezi. Cu ochii minţii îţi vezi filmul vieţii în câteva secunde şi-ţi dai seama ce ai greşit, unde şi câtă importanţă au greşelile vieţii tale. După aceea – un întuneric compact, sau o stare de semiconştienţă. Momente pe care nu le vei uita niciodată, pe care le vei retrăi ori de câte ori problemele îţi vor întuneca cerul vieţii şi care te vor face mai bun, mai înţelegător, mai profund.

     Viaţa poate fi bună sau rea, poate fi generoasă sau zgârcită, dar, oricum ar fi, merită trăită. Uneori ne e ciudă pe soartă şi ni se pare că suntem cei mai nenorociţi dintre cei mai nenorociţi, dar chiar şi atunci există un anumit farmec, mai există o speranţă care ne îmbărbătează, ne dă puterea de-a trece mai departe. Este neînţelesul care ne însoţeşte şi ne face să ne descoperim calităţi despre care nu ştiam nimic. Iluzie, dar cu influenţe pozitive, iluzie care generează viaţă, iluzie purtătoare de vise şi de alte iluzii.

     Suntem supuşi greşelii, şi de multe ori, fără vrerea noastră greşim influenţând prin asta vieţile celor de lângă noi. Până la urmă suntem iertaţi de cei cărora le facem rău, dar nu scăpăm de învinuirile de care ne acuză bunul-simţ. Ne apărăm, dar ştim că puteam face ceva, orice, ca să salvăm sau să evităm. Când e vorba despre o tragedie, legile lumeşti nu pot fi mai presus de ceea ce se află în adâncul sufletului nostru, şi fac pariu că un criminal, oricât de dur şi de inuman s-ar manifesta cu semenii lui, tot are câteodată momente de reproşuri, în care-şi face „mea culpa” în modul rudimentar pe care i-l permite educaţia.

     Revenind la accidentul din Muntenegru şi la ceea ce se vehiculează despre acest… zic „subiect” dar e mult mai mult, urmăresc, pentru a nu ştiu câta oară imaginile prezentate de diferite televiziuni şi încă nu reuşesc să acopăr golul din suflet. Cu alte cuvinte văd, dar nu-mi vine să cred că e adevărat. Se anunţă ziua de miercuri ca zi de doliu naţional. Oare poate să recupereze o astfel de decizie ceva din tragedie ? Nici pe departe, şi nici nu cred că se încearcă aşa ceva. Dar este o semnificaţie care depăşeşte marginile suferinţei şi aduce un moment pios, o amintire, naşte un sentiment de solidaritate firesc în momente de tristeţe.