Scormonind în cutele ascunse ale minţii umane după comportamente ciudate şi ciudăţenii comportamentale, găsim simpatia firească a mulţimii faţă de „nevinovatul” găsit vinovat şi condamnat ca atare. Individul, ştiindu-se adulat de fani chiar dacă face parte din tabăra adversă, plusează la jocul de poker al vieţii, mizând hotărât şi temerar pe cacialmaua politică – în ultimul ceas se aruncă dezinvolt în puşcărie. Specialiştii din psihologie pot adăuga la indexul manualelor – tipărite sau în format electronic, cum or fi ele – acest individ drept prototipul serios al grandomanului afişat pe-o faţă de actor comic.
Parcă n-am şti că puşcăriile „e” diferite, în funcţie de latura financiară a condamnatului; că, indiferent de câte grade de libertate ar avea la dispoziţie, numele (şi renumele) individului rămâne acelaşi. Şi acelaşi e şi respectul primit, cu atât mai mult cu cât puşcăria e locul unde asemenea comportamente sunt apreciate la maximum.
Un hoţ, totuşi, rămâne hoţ. Fiecare clipă de încarcerare ar trebui să-i amintească asta şi, adunate şi puse cap la cap, ar trebui să încropească
timpul necesar schimbării în bine şi recuperării hoţului pentru societate. Realitatea însă, este alta şi e regretabil.
timpul necesar schimbării în bine şi recuperării hoţului pentru societate. Realitatea însă, este alta şi e regretabil.
Aşa cum e, puşcăria pentru individul grandoman pare a fi o vacanţă într-un loc retras, la adăpost de viciile lumii exterioare cu care realizează un contact semipasiv, adică îşi poate conduce în continuare afacerile fără să interacţioneze fizic cu ele. Iar „cabana de vacanţă” are dotări pe care alţi indivizi, mai puţin „norocoşi” şi le-ar dori în libertate, dar pe care, probabil, nu le vor avea nici după o întreagă viaţă de muncă pe brânci.
Ştiţi filmul acela vechi, cu Stan şi Bran puşcăriaşi, îmbrăcaţi în uniforma vărgată specifică şi spărgând, cu târnăcopul în mână, stânci într-o carieră de piatră ? Aşa ar trebui să-i vedem şi pe politicienii şi oamenii de afaceri condamnaţi, aici, la noi, cu toate ritualurile impuse de statut. În felul acesta şi numai aşa, condamnarea şi-ar putea atinge scopul şi ar reuşi să redea societăţii, în locul individului corupt, dezechilibrat, răufăcător, necinstit şi nedrept, un specimen de individ care nu mai prezintă nici un pericol pentru nimeni, cu dorinţa de-a se face util celorlalţi.
Virgil-Liviu Sabău
Orăştie, la 26 mai 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu