Viaţa ne joacă feste şi, dacă o nenorocire nu vine niciodată singură, la urma urmelor nu văd de ce în cazul festelor s-ar face derogare de la regulă. Aveam eu nişte presimţiri neclare încă de pe acum o săptămână, ceva în genul viziunilor, cu toate că sunt departe de-a fi vizionar în viitor. Pe ecranul tulbure văzut cu ochii minţii apărea difuz centrul istoric al „capitalei culturale hunedorene” – al Orăştiei, ce mai – populat cu tineri purtând pancarte cu sloganuri, fireşte, indescifrabile şi, vag, foarte vag, parcă un miros amestecat de cunoscut şi necunoscut sugera o sărbătoare în stilul decibelilor specifici tradiţionalelor… campanii electorale.
Timpul a trecut uimitor de repede şi viziunea n-a avut timp să prindă conturul a ceva concret, astfel că a trebuit, în cele din urmă, să contopesc visul cu realitatea. Nu ştiu de ce, de data asta Maialul n-a avut ecoul de anii trecuţi în peisajul senzorial individual din dotare. În ceilalţi ani abia aşteptam aceste manifestări înrădăcinate în istoria oraşului nostru, în schimb acum, poate graţie publicităţii făcute în prealabil şi a bârfelor apărute pe fondul unor declaraţii oficiale la subiect, valoarea atracţiei faţă de eveniment a fost cu mult mai scăzută. De, bugetul…
Fără pretenţii de participant activ, am trecut de câteva ori, în zilele orânduite, prin mulţimea înghesuită în faţa scenei răsărite „la dreapta” Domnului şi în jurul utilajelor destinate distracţiei, răsărite şi ele, pe partea cealaltă. Ideea e că, la un moment dat, a trebuit să-mi fac loc cu coatele pentru a ieşi dintre plimbăreţi.
Totuşi, locaţia ar fi putut fi aleasă în aşa fel încât să corespundă termenului de „maial” – serbare câmpenească. La iarbă verde, nu pe spaţiile verzi, pe care ţi-e milă să calci. Civilizaţia ne învaţă că, dacă vrem să protejăm ceva, trebuie să le ferim de mulţimea care petrece. Să nu ne apropiem de zonele verzi – oazele de natură ale oraşului – cu astfel de manifestări. Şi aşa sunt destui cei care le calcă din ignoranţă, grabă sau rea-voinţă. Iar la sărbătoarea asta câmpenească, singurul element câmpenesc au fost… zonele verzi.
Impresiile post-eveniment au fost, în general, favorabile organizatorilor. Au existat şi cârcotaşi, aşa cum se cade, şi eu zic că e de bine. Datorită cârcotaşilor mergem înainte, ne dezvoltăm, trecem la o etapă superioară. Adică evoluăm. Pe marele tablou al vieţii, nemulţumiţii au condus specia umană pe culmi.
Acum, nici lăudătorii nu sunt mai puţin importanţi. Ei sunt cauza pentru care lăudaţii se ambiţionează să facă lucrurile mai bine în viitor. În cazul în care nu îşi umflă pieptul cu aerul succesului şi nu se complac în dulce-amăruia stare de automulţumire. Să sperăm că Primăria şi Consiliul Local nu fac parte din această categorie şi că le vor dovedi cârcotaşilor că se înşală.
Virgil-Liviu Sabău
Orăştie, la 27 mai 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu