În discuţii amicale, pe stradă, la serviciu sau acasă, şi
chiar în discursuri publice, ultima perioadă a fost (şi continuă să fie)
marcată de o locuţiune: „... zic şi eu...”. Se trânteşte de obicei atunci când
te aştepţi mai puţin şi este momentul cel mai nepotrivit, după o părere fără
sens, total deplasată de la subiect, după o glumă despre lucruri cu care nu se
glumeşte, după o întrerupere a firului vorbei pentru un motiv nejustificat.
Interlocutorul care foloseşte „...
zic şi eu...” îşi demonstrează interesul
faţă de discuţie şi te face să înţelegi că-l doare-n cot de ceea ce spui. Pe
lângă asta, uneori poate fi o aluzie la o interpretare jignitoare a unei
atitudini, fapte, declaraţii.
Prin „... zic şi eu...” aruncat în timp ce dezvolţi o
idee, se întrerupe firul constructiv, se distruge importanţa, se crează goluri
în semnificaţia ideii. Se simte fraza neterminată şi ar putea să încheie cu
„... să nu tac.” Uite o sugestie: în loc să spui „... zic şi eu...”, mai bine
taci. Că tăcerea este de aur... zic şi eu...
Virgil-Liviu Sabău
Orăştie, 16 mai 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu