Maial la zona verde

     Viaţa ne joacă feste şi, dacă o nenorocire nu vine niciodată singură, la urma urmelor nu văd de ce în cazul festelor s-ar face derogare de la regulă. Aveam eu nişte presimţiri neclare încă de pe acum o săptămână, ceva în genul viziunilor, cu toate că sunt departe de-a fi vizionar în viitor. Pe ecranul tulbure văzut cu ochii minţii apărea difuz centrul istoric al „capitalei culturale hunedorene” – al Orăştiei, ce mai – populat cu tineri purtând pancarte cu sloganuri, fireşte, indescifrabile şi, vag, foarte vag, parcă un miros amestecat de cunoscut şi necunoscut sugera o sărbătoare în stilul decibelilor specifici tradiţionalelor… campanii electorale.

E bine să ştim că se poate şi aşa… (V): Vacanţă în haine vărgate

(E bine să ştim că se poate şi aşa… V)

     Scormonind în cutele ascunse ale minţii umane după comportamente ciudate şi ciudăţenii comportamentale, găsim simpatia firească a mulţimii faţă de „nevinovatul” găsit vinovat şi condamnat ca atare. Individul, ştiindu-se adulat de fani chiar dacă face parte din tabăra adversă, plusează la jocul de poker al vieţii, mizând hotărât şi temerar pe cacialmaua politică – în ultimul ceas se aruncă dezinvolt în puşcărie. Specialiştii din psihologie pot adăuga la indexul manualelor – tipărite sau în format electronic, cum or fi ele – acest individ drept prototipul serios al grandomanului afişat pe-o faţă de actor comic.

     Parcă n-am şti că puşcăriile „e” diferite, în funcţie de latura financiară a condamnatului; că, indiferent de câte grade de libertate ar avea la dispoziţie, numele (şi renumele) individului rămâne acelaşi. Şi acelaşi e şi respectul primit, cu atât mai mult cu cât puşcăria e locul unde asemenea comportamente sunt apreciate la maximum.

     Un hoţ, totuşi, rămâne hoţ. Fiecare clipă de încarcerare ar trebui să-i amintească asta şi, adunate şi puse cap la cap, ar trebui să încropească

De la „Stea” la puşcărie

Gigi Becali

     Isteţ şi nu prea, dar tare-n clanţă de obicei, Gigi Becali a lăsat-o mai moale. Mintea sa sclipitoare s-a dovedit a fi doar o aparenţă; în umbra multiplelor afaceri din fotbal, a afacerilor cu terenuri şi mai ştiu eu din ce domenii, figura omului politic, a personajului corect, băgăreţ şi curajos a pălit şi, până la urmă adevărul a ieşit la iveală. Condamnarea sa o dovedeşte şi nu lasă urme de îndoială.

     La un moment dat, cam pe la începuturile carierei sale de patron al echipei preferate de fotbal – Steaua – mi se părea că Gigi Becali este o apariţie apocaliptică atunci când şi acolo unde era mai multă nevoie. E adevărat că forma sa de exprimare era rudimentară şi că asta ar fi trebuit să dea de gândit, dar făcea un lucru bun, iar actele sale de caritate au fost praful aruncat în ochii naţiunii. La umbra lor, individul îşi vedea liniştit de treburile murdare şi, chiar dacă intrase de câteva ori sub reflectorul legii, dezinvoltura cu care se apăra şi inocenţa afişată nonşalant în faţa camerelor de luat vederi la interviurile televizate, ne-au făcut să-l credem.

E bine să ştim că se poate şi aşa… (IV): Pe culmile… ştiinţei

Ionuţ Budişteanu

     La o vârstă la care alţii încă se întrec în abilităţile dezvoltate la jocuri pe calculator, Ionuţ Budişteanu, de 19 ani, din Râmnicu-Vâlcea, câştigă concursul Intel International Science and Engineering Fair (Intel ISEF), la Phoenix, Statele Unite ale Americii – cel mai mare concurs de ştiinţă şi inginerie destinat tineretului din întreaga lume. Este a nu ştiu câta recunoaştere internaţională a inteligenţei româneşti şi parcă văd că nici proiectul câştigător al acestui tânăr nu va fi apreciat şi exploatat de noi, ci tot de americani sau de cine ştie cine.

     Culmea prostului management în materie de invenţii l-a deţinut Walter Hunt, în 1849, cu acul de siguranţă,

Efectul lui „... zic şi eu...”

     În discuţii amicale, pe stradă, la serviciu sau acasă, şi chiar în discursuri publice, ultima perioadă a fost (şi continuă să fie) marcată de o locuţiune: „... zic şi eu...”. Se trânteşte de obicei atunci când te aştepţi mai puţin şi este momentul cel mai nepotrivit, după o părere fără sens, total deplasată de la subiect, după o glumă despre lucruri cu care nu se glumeşte, după o întrerupere a firului vorbei pentru un motiv nejustificat. Interlocutorul care foloseşte „...

Le-au murit lăudătorii

Compania „Green Waste Management” Orăştie

     În glumă sau nu, pamfletizând sau vorbind serios despre activităţile Primăriei Municipiului Orăştie, în paginile acestui ziar s-au regăsit multe dintre părerile orăştienilor referitoare la acest subiect „fierbinte”. Suntem nevoiţi astăzi să reluăm spusele acestora pentru că unele dintre activităţile instituţiei lasă prea mult de dorit.

     Aşa cum se ştie, atragerea investitorilor, străini sau conaţionali, ar trebui să intre în capul listei de priorităţi a Primăriei Orăştie. Cei câţiva investitori care au răspuns cererilor locale sunt departe însă de a acoperi minimum necesarul local al pieţei muncii. Printre investitori de numără şi „Green Waste Management”, companie „specializată în sortarea şi reciclarea deşeurilor nepericuloase, atât domestice, cât şi comerciale” (descriere preluată de pe pagina

E bine să ştim că se poate şi aşa (III)

     Aflu că turismul românesc e în dezvoltare. Asta e bine, deşi astăzi trebuia să fie deja dezvoltat şi obiectivele noastre turistice - naturale şi istorice - exploatate mai eficient. A face un traseu prin ţară cu rulota este o idee tentantă, pentru noi şi pentru turiştii străini dornici să ne vadă frumuseţile patriei. O astfel de vacanţă oferă câteva avantaje în plus faţă de o vacanţă cu cazare la hotel: permanentul contact cu natura, libertatea de-a face în permanenţă ceea ce vrei, atunci când şi cum vrei.

Costurile sunt, şi ele atrăgătoare: 1.600 de euro, preţ care include campările, ghidul şi excursiile. Traseele acoperite sunt din Transilvania până în Delta Dunării, cu escală pe litoral. Totul durează în jur de trei săptămâni şi, după cum sună, ar trebui să fie fantastic.

     Bineînţeles, românul de rând, pălmaşul, nu-şi poate permite un astfel de lux, asta pentru că o rulotă valorează de la 12.000 de euro în sus la prima mână, 3-4.000 de euro la mâna a doua, iar centrele de închiriere, practică tarife destul de mari. Dar sunt destul de mulţi străini amatori, şi pe atragerea lor ar trebui să se concentreze turismul românesc.

Unde stă democraţia lui Ponta

     „Mieluşelul blând” – imaginea sub care se ascundea Victor Ponta în campania electorală – în încercarea de-a ne convinge că merită scaunul cel mai înalt din stat, ne pisa la cap cu fel de fel de principii democratice în virtutea cărora, zicea el, ne va putea pune România pe picioare. E drept că pe atunci discursurile sale aveau un sunet cristalin ca apa de izvor şi că, măcar teoretic, mai îndulceau întrucâtva efectele dăunătoare ale crizei amplificată de măsurile de austeritate ale celui ce ocupa locul visat; şi tot dreptate aveau românii, acolo, în cabinele de votare, ridicând cu neîncredere pentru ultima oară sprânceana înainte de-a-şi încredinţa soarta – politic, social şi cum o mai fi fost – unuia dintre candidaţii la ciolan.

     Să fi fost rezultatul alegerilor doar o urmare directă a înţeleptei vorbe strămoşeşti „mai bine îl lăsăm pe ăsta, că măcar îl cunoaştem şi ştim să ne ferim de el” ? Se poate, mai ales că personajul amintit mai sus, abia ajuns la oarece putere, îşi dă arama pe faţă, asemeniea semenilor căţeluşi aşezaţi cuminţi prin băncile parlamentului. Ideea sa de salvare a României stă, nici mai mult, nici mai puţin, în „a se facilita printr-o prevedere constituţională confiscarea maşinilor provenite din infracţiuni”. Va să zică de-aia merge totul prost în ţara noastră, pentru că nu se confiscă maşinile provenite din infracţiuni, şi asta-l doare pe dânsul, să prevadă modificarea asta direct în Constituţie.